Bătrânul care citea romane de dragoste Luis Sepulveda

În El Idilio, un sat uitat de lume din mijlocul pădurii amazoniene lucrurile sunt departe de a fi idilice. Aduşi de aiurea pentru a coloniza pădurea locuitorii duc o luptă oarbă cu un loc al cărui spirit le scapă, mâncaţi de mizerie şi singuratate, aşteptând îndelung unicul medic care-i vizitează de două ori pe an pentru a le scoate dinţii mâncaţi de boală. Guvernul e o idee pe care mulţi reuşesc să o priceapă cu greu iar singurul contact real cu restul lumii este agresivitatea şi lăcomia căutătorilor de aur. Între ei, bătrânul Jose Antonio Bolivar este unul dintre puţinii care după ce a trăit îndelung în mijlocul triburilor indigene de Shuari, cunoscători desăvârşiţi ai junglei a ajuns să înţeleagă măreţia naturii şi decadenţa oamenilor. Numai că, atunci când mai mulţi localnici sunt ucişi de o panteră, se vede nevoit să întrerupă brusc lectura romanelor de dragoste, singurul lucru care-i mai păstreză umanitatea, pentru a lua parte la o vânătoare împotriva voinţei sale.

În contextul unei lupte absurde a oamenilor cu natura şi cu ei înşişi, ‘Bătrânul care citea romane de dragoste’ spune povestea unui bărbat care se află între două lumi. Cu cât se înstrăinează mai mult de cea din care provine cu atât îşi dă seama că nu va putea fi niciodată decât un fiu vitreg al celei care l-a adoptat. Între prea mulţi intruşi care reclamă zgomotos lucruri ce nu le-au aparţinut niciodată el înţelege condiţia amară a musafirului nepoftit. Străin printre ai săi şi străin între Shuarii cu care a trăit şi care-l respectă, învins de viaţă, dezamăgit de lume şi singur, Jose Antonio Bolivar se refugiază în cărţi căutând dragostea, singurul lucru care-l mai poate face să uite de barbaria oamenilor.

“Cu ochii înecaţi de lacrimi şi de ploaie, împinse trupul animalului până pe mal, iar apa îl purtă în adâncul pădurii, spre locurile neatinsede omul alb, spre întâlnirea cu Amazonul, spre curenţii care aveau să-l sfâşie, folosindu-se de  pumnale de piatră, salvându-l pentru totdeauna de jivinele nedemne.

Imediat după aceea azvârli mânios puşca şi o văzu scufundându-se în râu, cu umilinţă. Bestie de metal care înfricoşează toate  vieţuitoarele.

Antonio José Bolívar Proafio îşi scoase placa dentară, o înveli înbatistă şi, fără a-nceta să-l blesteme pe străinul din pricina căruia începuse tragedia, pe primar, pe căutătorii de aur, pe toţi cei care batjocoreau neprihănirea Amazoniei, reteză dintr-o singură lovitură de macetă o creangă groasă şi, sprijinindu-se în ea, purcese la drum către El Idilio, către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor.”

Cartea poate fi citită online aici